De la Vidraru la Arefu, pe de-a dreptu’

Într-o sâmbătă, pe la ora 11.00, într-o zi de 15 iunie, sătui de betoane și de televizoare, ne-am luat coada pe spinare și ne-am dus unde am văzut cu ochii. 

Nu, n-am văzut Bucegii, am văzut Făgărașul. 

Ne-am suit (a câta oară?) pe Transfăgărășan, cu popas de 1.400 și ceva de trepte – de ne-au ieșit ochii din cap și colesterolul pe nas – la Cetatea lui Țepeș de la Poienari (despre asta data viitoare). După ce ne-am tras sufletul și i-am cotrobăit prin cotloane înfricoșătorului și ne-am pozat în cetate, ceasul nu se făcuse decât vreo două, așa că am pornit mai departe până la Vidraru.

Ne-am mirat de apa mare – până la decantor, cum nu prea mai văzusem - și ne-a ros apoi curiozitatea. Unde duce tunelul din stânga barajului? Pe partea cealaltă a lacului. 

Am găsit un răspuns cât se poate de logic. Și dacă mai duce și în altă parte? Ca să nu murim ca pisica (adică de curiozitate), am bătut în pinteni și-am luat calea. După ce am trecut de coada lacului, pe un podeț cam șubred, și de o cascadă ce cade ca nebuna de pe versant, drumul urcă la stânga, îngust și cam nehotărât. Câțiva muncitori ce s-au oprit cu o camionetă să pozeze cu telefonul cascada ce urla dintre pomi ne-au spus că drumul duce la cabana lui Ceaușescu. 

Cabana lui Ceuașescu?, am zis noi și-am sărit în mașină.

Într-adevăr, după vreo 2-3 kilometri am ieșit într-o poieniță în mijlocul căreia zăcea o namilă pe jumătate dărâmată. Ne-am oprit și imediat ne-a luat la rost un câine gălbui, cam jerpelit, după care alerga cu mâna pe căciulă nea Costică, un bărbat uscățiv, la vreo 60-70 de ani. El e paznicul de la Cabana Călugărița, căci aici am nimerit. Parola e o țigară-două (că omu’ se-tinde la vorbă și-i mai lași una pentru mai târziu) și dacă ai și-o țuică, deja ești prietenul lui. Cabana Călugărița a fost una dintre cabanele de vânătoare ale lui Nicolae Ceaușescu, acum „la patron” și în moarte clinică.

Nea Costică stă cu lunile aici într-o cămăruță vai de ea. 

Mănâncă și el ce găsește și ce primește de la patron sau de la ai lui de-acasă. El și cățelul – prietenos, de altfel. „Mai vine patronu’ din când în când, să mai vadă ce e aici. A cumpărat cabana de ani de zile, dar nu face nimic... nu sunt bani”, se dezleagă la gură nea Costică. „Când trebuie să-mi dea simbria, nici nu mai răspunde la telefon. Noroc cu băiatul meu, care e jandarm, și vine și-mi mai aduce una-alta de mâncare și câte un pachet de țigări”, continuă nemulțumit omul, trăgând cu putere din țigara de căpătat.

După ce ne-a dat indicațiile din zonă, am pornit mai departe pe drumul îngust de pământ, cu marcaje de bicicliști (a doua zi urmând să aibă loc pe acel traseu  o competiție de cicliști – aveam să aflăm ulterior), curioși să găsim și platourile unde ateriza Ceaușescu atunci când venea la Călugărița, despre care ne-a povestit nea Costică.

Și le-am găsit, după vreo 2 kilometri, când am ajuns într-o poiană de un verde crud în care se puteau distinge printre ierburi două platouri asfaltate. Aici erau. Tot aici ne-am oprit și la un festin câmpenesc, că deja se făcuseră 5 ceasuri după-amiază și habar nu aveam ce ne aștepta.

Apoi am luat-o din loc urmând semnele bicicliștilor. Drumul se îngusta din ce în ce, urcând abrupt pe marginea prăpastiei pe pietriș și pe bolovăniș. Pe alocuri, a trebuit să ne mai oprim și să dăm bolovanii la o parte ca să nu lăsăm toba, baia de ulei și alte mărunțișuri amanet prin pădure.

După toate încercările, am tușit, ne-am încordat și, până la urmă, am ieșit într-o poiană de o frumusețe care-ți taie respirația. Un lac micuț năpădit de mătasea broaștei și un brad imens proțăpit în mijloc, ce parcă ar fi căutat zadarnic să-și găsescă oglindirea în al naibii lac răutăcios. Dacă nu ne-ar fi constrâns alte obligațiile de a doua zi, ne-am fi instalat ca musafirii nepoftiți cu tot cu cort, în buza lacului.

Drumul se pierde, la propriu, în pădurea deasă de brazi. Așa că mai mult l-am ghicit decât l-am nimerit și până să ne dezmeticim, am dat într-o culme de deal, de unde se vedea în jos Arefu. Norii s-au adunat și a început din senin să picure.

Dacă veți ajunge vreodată aici, veți găsi o troiță din lemn ridicată în 1922, în memoria ostașilor care au murit în bătăliile purtate aici în Primul Război Mondial. Și dacă vă veți uita cu atenție pe „pragul” de sus, veți vedea că în 2003 a trecut pe acolo și văcarul Ștefan Cosmin care, după ce a păstrat un moment de reculegere pentru cei care „au udat cu sângele lor acest pământ” (după cum scrie în textul de pe troiță), s-a și semnat cu cărbune pe scândura de sus.

Însă drumul iarăși se pierde. Am trecut prin gospodăria unui cioban și apoi ne-am potrivit pe drumul întortocheat de costișă, care începea să capete formă. Iar după ce am trecut și de câțiva trovanți crescuți în vale, am intrat de-a binelea în Arefu, ieșind apoi din nou pe șosea, pe Transfăgărășan.

Chiar și pentru o zi, traseul merită făcut. Am mai încercat și varianta de iarnă (ianuarie, dar și martie), însă traseul e mai frumos vara. Pentru cei mai puternici de picior, la Călugărița iese și traseul prin Canionul Valea lui Stan, care începe de pe Transfăgărășan, cu 100 de metri înainte de a ajunge la Vidraru.

PS: Dacă ajungeți la Călugărița, luați și un pachet de țigări pentru omu’ de la cabană și drum bun!