sâmbătă, 10 octombrie 2015

Aventuri la Odaie, la Neculai Tătulescu. Cum te trece "mormonul" balta

Primul weekend din octombrie a început promițător: vreme bună și dor de ducă. Am ales destinația Buzău cu un traseu dus-întors de vreo 600 de kilometri, doar pe drumuri județene sau comunale, de la București la Lopătari (Buzău), Lepșa (Vrancea), Comandău (Covasna) și înapoi la București. Vis! Prima țintă avea să fie Berca (Buzău), unde avea loc Festivalul Cârnaților de Pleșcoi.

Am ieșit din București prin Ștefănești – Dascălu – Lipia – Merii Petchii cu direcția Mizil. Pe la Merii Petchii am traversat autostrada de două ori. Însă până să ajungem la asfaltul primei traversări, am îmblătit prin niște noroaie de toată frumusețea. Cândva, o parte din drum a fost acoperit cu un strat de asflat, dar pentru că a fost făcut de mântuială, asfaltul s-a surpat și a alunecat odată cu noroaiele de la Merii Petchii. 

Pe la 12 jumate (plecați de acasă de la 10 jumate), am ajuns la Mizil, iar de aici, pe Marginea Pădurii, Valea Unghiului, Tisău, am ajuns la Berca pe la ora 1 jumate. Festivalul s-a ținut la pensiunea Casa Matei și nu prea era ce ne așteptam. 






Era un bâlci înghesuit pe o alee și în curtea pensiunii. Cârnați făcuți pe grătar în colbul șoselei, hălci de carne condimentate cu praf și gaze de eșapament. O tăntică înțolită în costum tradițional cânta pe o scenă în curte, în vreme ce oamenii se înfruptau din vestiții cârnați de Pleșcoi înghesuiți la mesele întinse în curte și printre tarabe. 


La tarabele pitite printre grătare se vindeau de la cârnați și pastramă până la bostani și kurtos kolak. 
Evident, cârnații de Pleșcoi erau mai scumpi decât în sat. Se vindeau cum 24-25 de lei kilogramul, iar cei uscați cu 45 de lei. Noi am cumpărat din sat cu 20 de lei. 



N-am făcut mulți purici pe aici, în 20 de minute am plecat. Am pornit spre Chiliile, pe un drum parțial asfaltat, tangent cu Vulcanii Noroioși. După vreo 10 kilometri am rămas pe un drum pietruit care se îngusta din ce în ce mai mult până am ajuns la Chiliile. 




Aici ne-a luat ceva să identificăm drumul pe care l-am trasat pe hartă pentru a ajunge la Lopătari. După ce am încercat toate drumurile din intersecție l-am dibuit și p-al nostru: o potecă ce urca destul de abrupt pe un izvor. Și p-aici am urcat.



Drum îngust, un jgheab cu șleauri și cu bolovani. 







Aproape de Ghiocari ne-am oprit pe o culme unde am dat de niște tufe de cătină grasă și acrișoară. Am tăiat câteva crenguțe și am pornit mai departe. 




Iar urcuș, iar jgheab cu șleauri și bolovăniș, însă când s-a terminat urcușul am ajuns în vârf de unde parcă ni s-au deschis toate dealurile și toți munții Buzăului ce ne întindeau un șes la poale. 







Iarba încă verde acoperea drumul ce ar fi trebuit să fie pe undeva printre niște sălcii. Acolo ne-am făcut planul să luăm prânzul. 





Era deja ora 3 și un pic. Ne-am oprit între sălcii, dar planurile ne-au fost date peste cap de doi căței care nu prea aveau de gând să plece, așa că am zis că plecăm mai departe și găsim alt loc unde putem mânca în liniște. 




Și n-am mers 500 de metri pe niște hârtoape pe care am ghicit drumul, că am dat de un izvor în calea noastră. Când am zis că-l trecem, ghinion! Roțile din spate au rămas înnoroite! Și dă-i talpă, și dă-i blană, nimic! Toba bolborosea în baltă și noroi iar mașina nu se mișca neam!







Planul B: întindem troliul (pe care nu prea ne bazam, având oarece probleme) care nu ajunge până la primul copac. Nu-i nimic, cârpim! Două șufe, una de rafie, una de oțel, și o chingă. Și am ajuns la copăcel – un corcoduș amărât cu diametrul de maximum 15 centimentri. 




Și-acuma, talpă! Troliul se mișca două spire, mașina doi centimetri și gata. S-a oprit! Și dă-i talpă, troliul se mai mișcă două spire, iar chinga cedează. Refacem cârpeala și dă-i talpă! Se mișcă ușor și troliul și mașina trosnește și trosnește din ce în ce. 



Acela a fost momentul în care s-a rupt o planetară. După vreo oră de chinuială, în care nu se mai învârteau decât roțile din spate și după ce am cârpit troliul de vreo 3 ori până am renunțat de tot la chingă, am ieșit. Victorie! Șufa pe care o legasem de pom intrase un deget în copac. „Bine că am ieșit!” – mi-am zis și dau cu ochii de un țăran ce mergea să-și aducă vitele acasă. 






„Păi era drum care ocolea izvorul ăsta! Trebuie pus un indicator! Ce credeți că sunteți singurii care ați rămas în izvorul ăsta? Bine că ați avut troliu!” – intră bătrânul cu noi în vorbă și mai stă ce mai stă pe lângă noi și ne asigură că mai avem vreo doi kilometri până în Lopătari, iar drumul este uscat de-aici încolo. 

Strângem troliul cu greu și pornim la drum. Ne trezim în fața unui urcuș pe care credem că – în starea în care era mașina – mai bine îl ocolim și mergem pe drumul ce se vedea în jos, după ce ne-am uitat pe hartă. Cu greu reușim să întoarcem mașina care trosnea de credeam că se dezintegrează și coborâm. Dar degeaba, aici dăm de altă băltoacă mult mai mare decât prima, prin care trebuia să fim idioți să ne încumetăm să trecem. N-aveam decât să ne urcăm de unde ne-am întors. Cu spatele, pentru mașina nu putea fi virată și loc de prea multe manevre nu aveam. 


După vreo patru tentative eșuate de a urca cu spatele, am renunțat. Se făcuse 6 seara. Am închis mașina și am pornit pe jos spre sat în speranța să găsim un tractor care să ne treaca băltoaca și să ne scoată undeva la un drum să vedem cât ne ține. 



Ne-am întâlnit cu o femeie care ne-a spus că locul unde am rămas se cheamă „la poduri” sau „la odaie, la Neculai Tătulescu”. După vreo 25 de minute de mers, am ajuns în sat, iar primul popas a fost, evident, la cârciumă. 



Nu prea am găsit ce speram, dar în timpul ăsta peste drum parchează un Logan roșu. 

Femeia de la cârciumă ne spune să vorbim cu el că are niște mașini mari pe care le folosește la pădure. Ne-am dus la el și după vreo 10 minute de telefoane și șovăieli găsește soluția: un 6X6. „Mergeți peste gârlă și așteptați acolo, vine un băiat cu un 6X6”. 

Și a venit! O dihanie de vremea războiului, un fel de TAB care cară lemne. Nu prea mi-a fost ușor să urc în ea, scara mi-ajungea la piept. Dar am urcat. Schimbătorul era un fel de țeavă care venea hodorgind din podeaua cabinei. 

Destul de mare cabina. Avea chiar și un pat amenjat în spate, unde se odihnea șoferul când rămânea la pădure. Șoferul era un băiat mărunțel, negricios și glumeț. „Mergem cu mormonu’ ăsta la pădure pe niște drumuri că ăsta e autostradă pe lângă ce vede ăsta!”. Mormonu’ era camionul în care ne aflam și care avea să ne treacă băltoaca. 




Am ajuns la odaie la Neculai Tătulescu pe 7 seara, a băgat mormonul cu spatele, am întins troliul și ne-am agățat în fundul mormonului care ne-a tras fără să ne simtă prin glodul ce ne-a trecut de jumatea roților. 








Tronca-tronca am ajuns la asfalt, iar de aici ne-am făcut planul că încet-încet cu 30 pe oră om ajunge chiar la București. N-a fost chiar așa, că nărăvașa trosnea de o luau dracii și sărea și volanul din mână. Am mai mers vreo 40 de kilometri în aproape două ore. Ne-am oprit la Aldeni. 

Mai aveam vreo 20 de kilometri până la Buzău. Am ajuns la București a doua zi după-amiaza, pe o platformă:)





N-a fost chiar aventura pe care ne-am planificat-o când am plecat de la București. Însă a fost o aventură pe cinste pe care o vom povesti cu siguranță nepoților. Partea bună este că acum știm exact drumul și cum să ocolim cele două izvoare buclucașe. Dar chiar și prin izvoare, se poate trece dacă sunt cel puțin două mașini. Într-o aventură solo este indicat traseul ocolitor.

Un comentariu:

  1. Da... cum de s-o rupt planetara aia ? Avea ceva "dureri" dinainte sau...? Ca roti mari nu vad sa aibe masina...

    RăspundețiȘtergere