Monumentul generalului Dragalina de pe Valea Jiului (și plaja secretă de la poalele sale)

Într-o zi toropitoare de august am ajuns pe Valea Jiului. 

Am plecat din Târgu Jiu pe la amiază, evident după ce am admirat capodoperele lui Brâncuși. 

Încă nu începuseră lucrările de reabilitare pe Defileul Jiului, așa că ne-am avântat cu tot curajul spre Petroșani și apoi spre Hunedoara. 

Lângă Popasul Lainici, pe malul Jiului, la „locurile rele”, așa cum este cunoscut de localnici, am dat de momunentul închinat generalului Dragalina. 

O cruce mare de marmură, pe un postament de piatră, împrejmuită cu un gard mic. 

Cu litere aurite, pe monument stă scris: „Aici am fost rănit făcându-mi datoria pentru neam și țară”.

Monumentul a fost dezvelit la 12 octombrie 1927, la 11 ani de la moartea generalului Ioan Dragalina, cel care era comandantul Armatei I la vremea aceea. 

Întorcându-ne în timp, la 12 octombrie 1916, generalul Dragalina a fost rănit în locul în care a fost ridicat monumentul, răni de la care i s-a tras moartea, după două săptămâni. Dragalina a fost nimerit de gloanțele vrăjmașe în braț și în omoplat. 

Era în linia I a frontului și apăra defileul de atacurile germane. Deși a fost dus la mai multe spitale (Târgu Jiu, Craiova, București), și chiar i s-a amputat brațul, acesta moare în urma unei septicemii, pe 24 octombrie 1916.

Dar cam atât despre istorie. 

După ce ne-am dumirit ce-i cu monumentul, am zis să aruncăm un ochi spre Jiu, care curgea învolburat pe fundul albiei. 

Am dat peste o cărare, ceva mai abruptă, așa că am coborât la apă. Și, surpriză, nu doar că am ajuns la apă, ci am ajuns pe o plajă de vreo 10 metri pătrați. 

Parcă eram în altă lume și parcă, la câțiva metri deasupra noastră, nici nu treceau mașiniși camioane.

Așa că dacă ajungeți la momumentul generalului Dragalina din Defileul Jiului, aruncați un ochi în jur și căutați cărarea. Merită o bălăceală în Jiu și apoi să vă uscați pe nisip.

Drum Bun!

Sfaturi pentru incepatori (si nu numai)

Toți am fost începători. Toți ne visăm superpiloți.
Doar că nu avem mereu prilejul de a demonstra ce buni suntem.
De multe ori, ne bazăm doar pe mașina pe care o conducem, și asta nu e bine.

Dacă avem o mașină "capabilă", ne vom simți mereu chemați spre aventură, dispuși să părăsim confortul și siguranța șoselelor asfaltate.
Și credem că facem off-road.

Până acolo însă, să ne reamintim câteva sfaturi bune:

• Înainte de a pleca în traseu, informați-vă despre starea vremii și condițile drumului;
• Plecați la drum cu rezervorul plin;
• Evitați să plecați singur pe trasee izolate;
• Cereți îndrumări localnicilor întâlniți, chiar dacă credeți că știți traseul;
• Echipați-vă mașina cu sisteme de comunicație și GPS - altele decât telefonul mobil;
• Puneți în portbagaj o lopată, o șufă, un toporaș etc;
• Verificați cricul, cheia de roți, pompa, rezerva;
• Asigurați-vă că aveți apă și mâncare în plus față de câte zile ați socotit durata deplasării;
• Anunțați traseul și durata estimată de timp unui prieten care nu merge cu voi.


În teren accidentat:
• încercați să mențineți o viteză constantă;
• folosiți treptele de viteză inferioare;
• evitați să schimbați vitezele;
• evitați să stați cu piciorul pe frână ori pe ambreiaj;
• rugați pe cineva să vă ghideze în zonele periculoase;
• ochii dumneavostră văd mai bine traseul - coborâți și convingeți-vă personal atunci când e cazul.

Pe teren înclinat:
• căutați traseul cel mai convenabil înaintre de a pătrunde în zonă;
• mergeți cu viteză mică;
• evitați schimbarea vitezei;
• dacă e cazul, asigurați mașina cu o șufă legată de stâlpul central, dintre uși;
• schimbarea direcției de mers se face numai în jos, spre pantă.

Pentru că a venit vorba, încercați să folosiți corect termenii
PANTĂ = drumul care coboară
RAMPĂ = drumul care urcă

Urcarea rampelor abrupte:
• nu vă luați avânt - e inutil și puteți rămâne chiar și fără bară;
• abordați rampa cu viteză redusă;
• accelerați când roțile din față au început să urce;
• păstrați viteza constantă;
• în vârful rampei reduceți viteza.

Iar dacă ați urcat, trebuie să și coborâți:
• folosiți frâna de motor;
• nu schimbați brusc direcția, evitați frânarea;
• asigurați mașina cu o șufă.

Pe nisip sau teren moale:
• folosiți doar treptele de viteză inferioare;
• e recomandabil să scădeți presiunea în pneuri;
• păstrați viteza constantă, nu frânați sau nu opriți brusc, nu porniți brusc de pe loc;
• nu schimbați brusc direcția de mers;
• dacă rămâneți blocați nu ambalați inutil - mașina se va îngropa... mai bine săpați în jurul roților și folosiți-vă de crengi, covorașele de cauciuc, alte obiecte pe care să le plasați în dreptul roților.

La traversarea șanțurilor:
• evitați sa coborâți cu două roți simultan în șanț;
• abordați obstacolul în unghi, căutați să aveți mereu trei roți pe sol.

La traversarea apelor:
• verificați adâncimea și fundul apei;
• stabiliți punctul de intrare și de ieșire din apă;
• evitați oprirea, schimbarea vitezei sau mersul împotriva curentului;
• dacă motorul e încins sau frânele sunt fierbinți, luați o pauză înainte de a intra în apă;
• unde apa curge încet sunt șanse mari ca fundul albiei să fie nisipos sau noroios - evitați aceste zone.

Iar înainte de a reintra pe drumurile asfaltate, opriți-vă puțin și, dacă e cazul, îndepartați noroiul de pe roți și pe cel care ar putea să cadă de la aripi. Nici vouă nu v-ar plăcea să dați de porțiuni de drum murdare și periculoase.

Drum bun!

De la Vidraru la Arefu, pe de-a dreptu’

Într-o sâmbătă, pe la ora 11.00, într-o zi de 15 iunie, sătui de betoane și de televizoare, ne-am luat coada pe spinare și ne-am dus unde am văzut cu ochii. 

Nu, n-am văzut Bucegii, am văzut Făgărașul. 

Ne-am suit (a câta oară?) pe Transfăgărășan, cu popas de 1.400 și ceva de trepte – de ne-au ieșit ochii din cap și colesterolul pe nas – la Cetatea lui Țepeș de la Poienari (despre asta data viitoare). După ce ne-am tras sufletul și i-am cotrobăit prin cotloane înfricoșătorului și ne-am pozat în cetate, ceasul nu se făcuse decât vreo două, așa că am pornit mai departe până la Vidraru.

Ne-am mirat de apa mare – până la decantor, cum nu prea mai văzusem - și ne-a ros apoi curiozitatea. Unde duce tunelul din stânga barajului? Pe partea cealaltă a lacului. 

Am găsit un răspuns cât se poate de logic. Și dacă mai duce și în altă parte? Ca să nu murim ca pisica (adică de curiozitate), am bătut în pinteni și-am luat calea. După ce am trecut de coada lacului, pe un podeț cam șubred, și de o cascadă ce cade ca nebuna de pe versant, drumul urcă la stânga, îngust și cam nehotărât. Câțiva muncitori ce s-au oprit cu o camionetă să pozeze cu telefonul cascada ce urla dintre pomi ne-au spus că drumul duce la cabana lui Ceaușescu. 

Cabana lui Ceuașescu?, am zis noi și-am sărit în mașină.

Într-adevăr, după vreo 2-3 kilometri am ieșit într-o poieniță în mijlocul căreia zăcea o namilă pe jumătate dărâmată. Ne-am oprit și imediat ne-a luat la rost un câine gălbui, cam jerpelit, după care alerga cu mâna pe căciulă nea Costică, un bărbat uscățiv, la vreo 60-70 de ani. El e paznicul de la Cabana Călugărița, căci aici am nimerit. Parola e o țigară-două (că omu’ se-tinde la vorbă și-i mai lași una pentru mai târziu) și dacă ai și-o țuică, deja ești prietenul lui. Cabana Călugărița a fost una dintre cabanele de vânătoare ale lui Nicolae Ceaușescu, acum „la patron” și în moarte clinică.

Nea Costică stă cu lunile aici într-o cămăruță vai de ea. 

Mănâncă și el ce găsește și ce primește de la patron sau de la ai lui de-acasă. El și cățelul – prietenos, de altfel. „Mai vine patronu’ din când în când, să mai vadă ce e aici. A cumpărat cabana de ani de zile, dar nu face nimic... nu sunt bani”, se dezleagă la gură nea Costică. „Când trebuie să-mi dea simbria, nici nu mai răspunde la telefon. Noroc cu băiatul meu, care e jandarm, și vine și-mi mai aduce una-alta de mâncare și câte un pachet de țigări”, continuă nemulțumit omul, trăgând cu putere din țigara de căpătat.

După ce ne-a dat indicațiile din zonă, am pornit mai departe pe drumul îngust de pământ, cu marcaje de bicicliști (a doua zi urmând să aibă loc pe acel traseu  o competiție de cicliști – aveam să aflăm ulterior), curioși să găsim și platourile unde ateriza Ceaușescu atunci când venea la Călugărița, despre care ne-a povestit nea Costică.

Și le-am găsit, după vreo 2 kilometri, când am ajuns într-o poiană de un verde crud în care se puteau distinge printre ierburi două platouri asfaltate. Aici erau. Tot aici ne-am oprit și la un festin câmpenesc, că deja se făcuseră 5 ceasuri după-amiază și habar nu aveam ce ne aștepta.

Apoi am luat-o din loc urmând semnele bicicliștilor. Drumul se îngusta din ce în ce, urcând abrupt pe marginea prăpastiei pe pietriș și pe bolovăniș. Pe alocuri, a trebuit să ne mai oprim și să dăm bolovanii la o parte ca să nu lăsăm toba, baia de ulei și alte mărunțișuri amanet prin pădure.

După toate încercările, am tușit, ne-am încordat și, până la urmă, am ieșit într-o poiană de o frumusețe care-ți taie respirația. Un lac micuț năpădit de mătasea broaștei și un brad imens proțăpit în mijloc, ce parcă ar fi căutat zadarnic să-și găsescă oglindirea în al naibii lac răutăcios. Dacă nu ne-ar fi constrâns alte obligațiile de a doua zi, ne-am fi instalat ca musafirii nepoftiți cu tot cu cort, în buza lacului.

Drumul se pierde, la propriu, în pădurea deasă de brazi. Așa că mai mult l-am ghicit decât l-am nimerit și până să ne dezmeticim, am dat într-o culme de deal, de unde se vedea în jos Arefu. Norii s-au adunat și a început din senin să picure.

Dacă veți ajunge vreodată aici, veți găsi o troiță din lemn ridicată în 1922, în memoria ostașilor care au murit în bătăliile purtate aici în Primul Război Mondial. Și dacă vă veți uita cu atenție pe „pragul” de sus, veți vedea că în 2003 a trecut pe acolo și văcarul Ștefan Cosmin care, după ce a păstrat un moment de reculegere pentru cei care „au udat cu sângele lor acest pământ” (după cum scrie în textul de pe troiță), s-a și semnat cu cărbune pe scândura de sus.

Însă drumul iarăși se pierde. Am trecut prin gospodăria unui cioban și apoi ne-am potrivit pe drumul întortocheat de costișă, care începea să capete formă. Iar după ce am trecut și de câțiva trovanți crescuți în vale, am intrat de-a binelea în Arefu, ieșind apoi din nou pe șosea, pe Transfăgărășan.

Chiar și pentru o zi, traseul merită făcut. Am mai încercat și varianta de iarnă (ianuarie, dar și martie), însă traseul e mai frumos vara. Pentru cei mai puternici de picior, la Călugărița iese și traseul prin Canionul Valea lui Stan, care începe de pe Transfăgărășan, cu 100 de metri înainte de a ajunge la Vidraru.

PS: Dacă ajungeți la Călugărița, luați și un pachet de țigări pentru omu’ de la cabană și drum bun!

Când te prinde seara pe Valea Frumoasei, dai de domnu’ Vasile Turcu

După Obârșia Lotrului, pe Transalpina, dacă intri la dreapta - chiar în dreptul Cabanei Tărtărau - pe drumul forestier Valea Frumoasei (DJ106N), parcă ai trecut de porțile raiului. Brazii înalți și șipotul liniștit al Sebeșului parcă sunt la fel de îmbietoare ca și frumusețea fetei care le sucea mințile ciobănașilor din Cindrel.

După o zi întreagă în care ne-am bucurat de frumusețile Transalpinei, ne-am aventurat pentru a doua oară pe Valea Frumoasei, mai pe îndelete, după ce, cu un an înainte, ne fermecase și nu am avut timp să ne bucurăm cât ne-am fi dorit.

Se lăsa seara și nu voiam să gonim spre Păltiniș. Ne bătea gândul să ne instalăm cortul pe malul apei, dar parcă era cam răcoare. 

La vreo 10 kilometri de mers pe drumeagul de pământ paralel cu apa ce curge atât de liniștită și de ordonată de parcă ar fi desenată, am dat de Cabana de Oaspeți a Romsilva Valea Frumoasei. Ne-am oprit aici, sperând să găsim o cameră. N-am avut atâta noroc pentru că se desfășura un concurs de pescuit sportiv.

Dar am avut norocul să dăm peste domnul Vasile. 

Domnul Vasile Turcu are o cabană dincolo de apă. N-a zis nu când l-am întrebat dacă n-ar putea să ne primească și pe noi, dar a zis că mai întâi să vorbească cu doamna. Cu doamna Mărioara. „Păi, sigur!”, a zis doamna Mărioara, o femeie mărunțică, veselă și chiar la fel de dulce ca siropul de muguri de brad cu care ne-a îndulcit cafeaua a doua zi dimineață. Dar asa este o altă poveste.

Doamna Mărioara și domnul Vasile ne-au luat de oaspeți în căbănuța lor de lemn, ce se odihnea sub pădure, cu fața la Vârful Frumoasei și cu Pârâul lui Blaga curgând iute peste drum. 

Pârâul se numește așa, ne-a spus domnul Turcu, tocmai datorită faptului că poetul Lucian Blaga avea o cabana în zonă unde venea și medita. Tot de aceea, și cabana la care am tras noi se numește tot „Pârâul lui Blaga”. Nu este inclusă în vreun circuit turisitic, este cabana privată a familiei Turcu din Sebeș, unde mai vin din când în când de când s-au pensionat. Dar toți pasionații de astronomie știu de ea, pentru că aici, domnul Vasile Turcu, și el mare pasionat al astrelor, organizează observații astronomice la care participă membri ai asociațiilor și societăților astronomice din România pentru a descoperi stelele de pe cerul din Cindrel.

Domnul Vasile Turcu este economist de profesie, dar pasionat de marile mistere ale lumii. El este cel care a calculat ora la care a înviat Iisus Hristos. În cabana lui de pe Valea Frumoasei păstrează cărți prețioase pentru el, dar și tăieturi din ziare în care a a apărut. Se mândrește cu asta, dar nu prea mult.

După o noapte în care am dormit ca niște prunci în inima Cindrelului, înveliți cu o plapumă serioasă în cabana fără curent electric și chiar fără semnal la telefon, ne-am trezit mai odihniți ca niciodată. După ce ne-am spălat pe ochi în apa rece ca gheața a pârâului, doamna Mărioara ne-a așteptat cu cafeaua făcută, aburindă. Cum deja v-am spus ne-a îndulcit-o cu sirop de muguri de brad făcut chiar de dumneaei și, ca să ne convingă cât de sănătos este, a scos din cămară o sticlă cu sirop pe care ne-a cadorisit-o. 

Și am pomenit-o pe doamna Mărioara de fiecare dată când ne-am pus în cafea sau pur și simplu în apă câte o lingură de sirop de muguri de brad.

****************************

Unde este Valea Frumoasei?

(click pe imagine)

Încadrată la vest de munţii Şureanu şi de culoarul Mureşului, de munţii Lotrului la sud, de munţii Cindrel şi de depresiunea Apoldului în est, iar la nord de podişul Secaşelor, Valea Frumoasei întinde peisaje de o frumusețe care îți oprește respirația.

Pe Valea Frumoasei se poate ajunge cu maşina, din Transalpina. Pe hartă, rezervaţia apare undeva în sud-estul Munţilor Şureanu, la limită cu Munţii Lotrului şi cu Munţii Cindrelului.
O altă cale de acces este dinspre Gura Râului, prin Păltiniș.

Despre camping

Incă mai am nostalgia campingurilor...
Și, căutând pe net, am găsit o groază de site-uri, mai mult sau mai puțin de folos.
Unele sunt pompoase, ca http://ro.camping.info/
Dar, ce să vezi, când cauți informațiile:

Am găsit însă un site mai folositor, și parcă mai corect: http://www.romaniacamping.ro/

La o singură privire, știi dacă ai șanse să găsești ceva în drumul tău:

Dacă știți o cale mai bună și mai simplă de a găsi posibilități de campare, împărtășiți-ne-o și nouă!

Apa vie

De câte ori ați trecut pe lângă un izvor fără să luați apă?

Plimbări prin România

Sunt atâtea locuri prin care trecem fără să le vedem, din păcate...