De la Paltinu la Siriu via Muntele Roșu

Dacă e vară, e frumos afară, aveți două zile libere și nu știți ce să faceți cu ele, vă spunem noi. 
Vă propunem să legați două baraje superbe peste munți: Paltinu (de pe Doftana – județul Prahova) și Siriu (de pe Buzău – județul Buzău). 

 

Drumul frumos a început abia după ce am ieșit din Câmpina și, prin Voila, am tăiat pădurile dese și umbroase de pe culmi, lăsând satele în jos, și ne-am cocoțat pe Valea Doftanei (sic!) până la Paltinu. 

O splendoare de lac de acumulare, construit în 1971 pe râul Doftana, cu o suprafață de 197,5 hectare.

După ce am umblat după capete de câini morți pe câmpul ce înconjoară lacul, am admirat verdele smarald al apei – aproape că-ți fură mințile, am plecat mai departe pe Valea Doftanei, urmărind o hartă cumpărată dintr-o benzinărie, fără să știm ce ne așteaptă. 

La ieșire din comuna Valea Doftanei ne-am oprit și ne-am alinat setea la Fântâna Eroilor, „opera lui Ghiță Băncilă”, așa cum ne-a îndemnat un mic panou de tablă agățat pe un stâlp. Tot acolo, am urcat și câteva trepte până la Troița ridicată ân memoria eroilor din Primul Război Mondial, tot de Ghiță Băncilă. 

Spre Trăisteni drumul s-a lepădat de asfalt și a rămas un drumeag nu prea bătătorit, îngust – dacă se întâlnesc două mașini, deși nu sunt prea multe șanse, nu prea au cum să treacă - și pe alocuri cu șleauri și câteva coborâri cam abrupte, de a fost nevoie să ne dăm jos din mașină și să ne măsurăm traiectoria. 

În sfârșit, abia după ce am mai parcurs de vreo două ori acest drum și ne-am modernizat (adică ne-am luat hărți electronice), am realizat că, de fapt, acesta este Drumul Județean 102l. Ca o paranteză, da, este drumul acela pe care domnul ministru al Transporturilor, Ioan Rus, a anunțat că vrea să-l facă alternativă la DN1. Am râs. O să râdeți și voi după ce o sa vedeți pozele. Probabil că domnul ministru nu a văzut drumul acesta decât pe hartă.

Revenind la „forestierul” nostru, ne descoperă niște peisaje superbe. 

În drumul nostru l-am găsit într-o exploatare forestieră pe un țigan burtos, cu mustățile răsucite și cu o pălărie de gabor pe cap. Avea o cămașă albă și un lanț de fier răsucit pe mână care atârna câteva kilograme bune, ca singură unealtă de lucru la pădure. Ne-am oprit să-i dăm binețe, că așa e bine să faci când ești călător pe meleaguri necunoscute. Omul mergea la Săcele. Era în drumul nostru, așa că l-am luat cu noi. S-a plâns că se fură pădurile și că nimeni nu plantează nimic în loc. Lucra la exploatarea forestieră și stătea cu săptămânile la vagon în mijlocul pădurii și tot îi furau lemnele. Și nimeni nu vedea nimic, nu știa nimic. După ce s-a dezlegat omul la gură și ne-am mai împrietenit nițel, ne-a povestit și cum a jucat el în tinerețe alături de celebrul Jean-Paul Belmondo, ce-i drept ca figurant, într-un film turnat în Brașov – „Mirii anului II”, 1971.

Și povestindu-ne despre Belmondo, am ajuns la Pensiunea Gențiana, de unde ne-a cucerit prin gard un mic încornorat – un cerb care se odihnea după gardul de sârmă. 

De aici, am ieșit exact în DN1A, unde ne-am despărțit de țiganul simpatic pe care l-am luat la noi în mașină, el a plecat mai departe pe jos până în Săcele (dacă nu-l luam noi, venea tot drumul pe jos), iar noi am plecat cu ochii pe căciula Ciucașului, spre Cheia. 

Până să ajungem la Cheia, ne-am hotărât pe moment să urcăm la Muntele Roșu. Un drum extrem de prost, care nu a fost reabilitat niciodată de când a fost făcut, pur și simplu bombardat. Hopuri-hopuri, am ajuns la Cabana Muntele Roșu, unde ne-am cazat în condiții convenabile și decente (100 de lei camera cu baie proprie, în corp nou). 

Ne-am scos sufletul urcând până la izvorul din spatele cabanei și s-a făcut seara. 

Dimineață, am plecat cătinel-cătinel spre Cheia, apoi am ieșit în Cerașu, prin Valea Lespezii, Slon spre Bâsca Chiojdului. Iar de aici, pe un drum forestier extraordinar de frumos prin pădure și prin câmp, pe alocuri cu șleauri foarte mari lăsate de camioanele cu lemne, pe malul Bâscii, ce se scurge repede și rece peste patul de sedimente.

Am trecut apoi pe lângă o Volgă neagră abandonată pe marginea uliței prăfoase, apoi am ajuns la o intersecție, pe drumul forestier Roșia: la dreapta spre Siriu, la stânga spre Lacu Vulturilor. 

Drumul nostru, de data asta, a urmat dreapta spre Siriu. Prin pădure, pe versant, zărind din când verdele lacului printre copaci. 

La un moment dat, un om slăbuț ne-a făcut semne disperate să oprim. Era un muncitor în pădure căruia i-a sărit o așchie de metal în ochi din care îi curgea umoare. L-am luat în mașină și am gonit pe serpentine spre Siriu, unde l-am lăsat pe om la o ambulanță. 

Și apoi barajul s-a desfăsurat în fața noastră. Am urmat drumul pe malul lacului, pe Viaductul Teherău, pănă la coada lacului, la Valea Neagră, unde am făcut un popas de picnic, pe malul Buzăului, înainte de a se aduna în acumulare.

Pentru cei care doresc, drumul se poate parcurge și în sens invers...

Drumuri bune!

PS: Circulația pe DN10, drumul care mărginește Barajul Siriu, dinspre Buzău spre Brașov, este restricționată, mai ales pe Viaductul Teherău, ale cărui grinzi sunt degradate.
Pe viaduct se circulă cu 10 km/h.

Cheile Oltețului, rampă spre cer

Drumul de la Peștera Polovragi înainte se strecoară printre Masivele Parâng – în stânga – și Căpățânii – în dreapta, iar când ajunge în cel mai înalt punct (1.615 metri), la Curmătură, fix la granița dintre cei doi munți, ai impresia că poți să iei bucăți din nori ca și cum ai rupe dintr-o vată pe băț.

Înainte de a porni pe drumul îngust care merge la început pe sub peretele calcaros de munte, trebuie musai să vă opriți la Peștera Polovragi. 

Vara trecută, peștera nu era amenjată, dar în vara asta se vor monta alei de metal cu balustrade. Păcat, am zice noi, care am bătut-o de cel puțin cinci ori și de fiecare dată parcă a fost altfel. Ne-am murdărit nițel pe bocanci, dar una e când mergi pe potecă lustruită, ca Vodă prin lobodă (am mai mers și în peșteri amenajate), și alta e când trebuie să te uiți pe unde calci, mai iei și ceva apă la bord, dacă este puțin inundată peștera.

Oricum ar fi, merită vizitată, mai ales datorită ghidului, doamna Felicia, o femeie extraordinară. Cu poveștile ei vrăjește, iar dacă o prindeți într-o zi bună, ar putea să vă explice pe îndelete ce vraci grozav era Zamolxe, zeul dacilor, despre care se spune că ar fi trăit în peștera Polovragi. 

Iar dacă aveți și mai mult noroc îl puteți vedea și pe liliacul Sony.

În sfârșit, dacă mai apucați peștera nereabilitată, să aveți musai bocanci în picioare și ceva mai gros pe voi. În peșteră se pătrunde circa 600 de metri, iar temperatura este cam de 12 grade Celsius. Peștera are o lungime totală de 11 kilometri și iese undeva pe cealaltă parte a versantului, însă numai speologii o pot parcurge, cu echipament special.

După ce am vizitat a nu știu câta oară peștera, am pornit pe drum înainte, pe malul Oltețului, prin Chei. 

Drumul este îngust, dar foarte bun. Acuma nu vă imaginați că este asfaltat! Nici vorbă, și mai bine că nu este! Dar este cu pietriș și, pe alocuri, cu bolovăniș, de aceea trebuie să aveți mare grijă ce pietroaie încălecați.

Noi am prins o vreme tare capricioasă, iar până să ajungem la Curmătura Oltețului, am prins vreo trei ploi torențiale, după cum se ondula drumul pe versant. Da, și am mai prins și o turmă de oi pe un podeț, pe care le-am așteptat politicoși să se deplaseze.

Însă, cu adevărat frumos a fost atunci când am ajuns la Curmătură, unde, dacă întindeam puțin mâna, parcă puteam să culegem rotocoalele de vată ce creșteau deasupra codrilor. Adică norii născuți din respirația pădurii. În stânga, se întinde Parângul, iar Curmătura și-ar da de aici mâna cu Pasul Urdele (2.145 de metri). Există și un traseu de picior care leagă Curmătura Oltețului de Pasul Urdele, unde se întâlnește cu Transalpina. În dreapta, Masivul Căpățânii, Munții Latoriței și apoi Munții Lotrului. Pe unde o luăm și noi, continuându-ne drumul spre Lacul Petrimanu și Ciungetu.

Coborând pe serpentine se vede în vale, prin perdeaua de copaci, apa de smarald a lacului de acumulare ce aduna apele Latoriței, alături de Lacul Galbenu (aflat în amonte de Petrimanu).

Lacul Petrimanu se găsește la altitudinea de 1.130 de metri, între Muntele Pristosul și Muntele Petrimanu. Are o suprafață de 17 hectare și o adâncime de 48 de metri.

De aici, am pornit pe Valea Latoriței spre Ciunget. Drumul este de o frumusețe impresionantă, versanții din Cheile Latoriție sunt „împodobiți” cu mici cascade, „Apa spânzurată” fiind una dintre cele mai frumoase. 

Nu departe de „Apa spânzurată”, se află „Monumentul celor 7 cruci”, ridicat în memoria a șapte muncitori uciși de o avalanșă, în timpul lucrărilor pentru amenajarea hdidroenergetică Lotru, din care face parte și Lacul de acumulare Petrimanu.

De la Petrimanu spre Brezoi drumul este cât de cât asfaltat. Spun cât de cât, pentru că el a fost cândva, însă probabil de la construirea barajului nu a mai dat nimeni cu o mână de asfalt pe el. :)

Traseul este superb, chiar și pe ploaie și nori, așa cum ne-a fost norocul, dar merită cu vârf și îndesat.

Drum bun!

Peștera Bolii, icoana și legenda comorii

Cum treci de Petroșani, venind pe Valea Jiului dinspre Târgu Jiu spre Hațeg, drumul se lățește nițel, este neted ca-n palmă și te îmbie să-i dai talpă. Șoseaua șerpuiește gri prin verdele câmpului. Dar nu vă grăbiți, pentru că numai la circa șase kilometri de Petroșani, în localitatea Banița, pe un drumeag la dreapta se ascunde în munte o frumusețe a naturii, acolo unde se întâlnesc Munții Retezat cu Munții Sebeșului: Peștera Bolii.

Semnalizată cu un indicator anemic pe marginea șoselei, ne-a atras atenția și, chiar dacă am trecut de drumul respectiv, ne-am întors degrabă curioși de ce i-o zice „Peștera Bolii”?

Ne-am luat biletele de intarare de la o casuță de dinaintea intrării în peșteră și un ghid între două vârste ne-a explicat pe scurt de ce peștera săpată de pârâul Jupâneasa, un fel de aortă a muntelui, poartă numele Bolii. „Numele vine de la cel al unui nobil – Bolyai – care, în secolul al XV-lea, a fost împroprietărit în zona aceasta”, ne-a dumirit ghidul și ne-a mai dat câteva indicații esențiale. Chiar dacă Peștera Bolii este singura din România unde poate fi observată de la un cap la altul străpungerea unui pârâu prin roca calcaroasă a muntelui (Jupâneasa), când am ajuns noi – în august 2012 – ghidul ne-a recomandat să vizităm doar sectorul luminat (circa 400 de metri), restul de circa 50 de metri, fiind în amenajări.

Așa că am pornit. Peștera își cască o gură mare din care iese limba de apă pe lângă care se pătrunde în măruntaiele muntelui. Este înaltă, amenajată, iar pe pereții de la intrare pot fi observate animale desenate.

Peștera Bolii este recunoscută pentru acustica deosebită, aici având loc în fiecare an de Crăciun concerte de colinde. Dar nu numai de Crăciun au loc concerte aici. Așa se explica și scena peste care am dat, amenajată în inima peșterii.

În aceeși sală mare unde se află scena, pe un perete fixat de o lumină violetă se poate distinge încrustată în rocă o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, despre care se spune că a apărut în urma fenomenelor naturale.

Mai departe, poteca este amenajată - sunt podețe din lemn. Și pentru că, așa cum vă spuneam într-o postare anterioară, de curiozitate a murit pisica, tot de curiozitate ne-am aventurat și pe sectorul neluminat al peșterii. Poteca urmează peretele și este puțin mai înaltă, iar eu m-am ales cu o căzătură, după ce am alunecat pe malul abrupt. Nu a fost lovitura cât a fost sperietura!

PS: Localnicii povestesc despre o comoară pe care ar fi ascuns-o dacii în străfundurile peșterii protejând-o cu blesteme și năluci. Se spune că, prin acest blestem, căutătorilor comorii li se pune un văl de ceață pe ochi și, chiar dacă au găsi bogățiile dacilor, nu le pot vedea.

Drum bun!

Dragomirna