Anul acesta am
ajuns, în sfârșit, în Maramureșul-gură-de-rai, la poalele Țibleșului, în Țara
Lăpușului. Drumul spre poalele muntelui pornește din comuna Groșii Țibleșului,
aflată la vreo 20 de kilometri de Târgu Lăpuș. Pe Valea Bradului, un drum de
pământ, dar bun ajunge, după vreo 10 kilometri, la cabana Ocolului Silvic.
Aici, liniștea
este starea de fapt, automat te deconectezi de la tot ceea ce înseamnă viață
urbană și modernă. Doar înălțimile brazilor din jur se aud vâjâind în bătaia
vântului, acompaniate de apa vijelioasă care vine dinspre munte. Niciun
telefon, oricât de smart, nu are semnal acolo, așa că va trebui să vă obișnuiți
doar cu zgomotele naturii.
Am ajuns seara,
pe la ora 19.00, după zece ore în care am brăzdat de la sud la nord țara. A
doua zi, pe 12.00, am pornit spre Țibleș, cu mașina, pe un drum forestier
rezonabil, în cea mai mare parte cu pietriș. Primul popas a fost la vreo trei-patru
kilometri, într-o vale întinsă, la fostele mine de la Țibleș, închise din 1992.
Gurile de mină sunt căscate în munte, iar accesul este permis vreo 20 de metri
într-una dintre ele. Cealaltă este cotropită de un izvor, accesul fiind
imposibil. Deși se spune că în
mina de la Țibleș existau rezerve de uraniu, specialiștii contrazic această
teorie, din mină fiind extras minereu de plumb, zinc și cupru.
Urcând coasta din
stânga, pe un drumeag îngust, cu pietriș îi curbe foarte strânse, care tăiau în
zig-zag muntele sub care se afla una dintre gurile de mină, am continuat drumul
spre Țibleș.
După cursa în zig-zag, ni s-a descoperit în toată splendoara Țibleșul, cu vârful Țibleș-Bran (1840 de metri) și vârful Arcer (1829 de metri), dar și Munții Rodnei în zare.
Am urcat
mai departe înspre Țibleș și am ajuns la Refugiul Arcer, o cabană micuță,
destul de solidă, din lemn, amenajată auster cât să fie un adăpost sigur pentru
cei pe care-i prinde seara pe munte.
Localnicii spun că aici, la refugiu, sau
mai sus - în „grădiniță”, trăiește poetul Ioan Mich, un pustnic retras de câțiva ani
pe munte. N-am avut noroc să-l găsim acasă, însă am intrat ca musafirii
nepoftiți în culcușul lui.
De aici, am mai
urcat cam 500 de metri pe un drum cu bolovăniș îngust cât să încapă fix o
mașină. De aici, am pornit pe jos, drumul devenind doar cărare când cu
bolovani, când lină, de pământ, acoperită cu ace uscate de brad.
Bucăți de rocă
vulcanică răsar de peste tot, mai mici sau mai mari, iar pe lângă cărare, se
întind tufe de mure și de afine din care ne-am înfruptat până ne-am făcut mov
la gură și pe degete.
Traseul, marcat cu albastru, continuă până într-o zonă
mai largă, un fel de poiană la poalele muntelui, de unde ne-am ostoit setea la
un izvor cu apă rece ca gheața, ce ieșea la iveală de sub un bolovan. În vale,
se disting Groșii Țibleșului și Lăpușul.
Traseul până pe vârf
pornește de la izvor pe jgheab, fiind urcuș de vreo oră și jumate, poate o oră
pentru vei mai antrenați.
Ne-am pus pofta-n cui, am făcut cale-ntoarsă spre
mașini și am coborât spre cabană. De data asta pe un alt drum, care a ocolit
muntele pe care l-am urcat în zig-zag. Dacă aici nu am avut curbe foarte
strânse, am avut de înfruntat pante destul de înclinate.
Tot traseul, cu popasurile pe care le-am făcut, ne-a luat vreo trei-patru ore.
Și cum Țibleșul
nu este decât o mică parte din Maramureș, revenim și cu alte povești din gura
de rai de unde se agață harta-n cui.
Mai multe aventuri ale Călăuzei găsiți pe pagina noastră de Facebook - Călăuza Offroad.
